Ultimul război distrutiv

(1955-1975), un efort prelungit fără succes al americanilor şi sud-vietnamezilor să impiedice pe comuniştii nord-vietnamezi să realizeze unificarea ţării.

„Liga pentru Independenţa Vietnamului” cunoscută sub numele Viet Minh, organizat în 1941 ca un partid naţionalist pentru eliberarea Vietnamului sub ocupaţia francezilor. Ea se declara ca fiind comunistă abia după victoria finală în 1954. În 2.09.1945, mai puţin de o lună după predarea japonezilor în cel de al doilea Război Mondial, Ho Chi Minh, conducătorul Viet Minh, a declarat oficial independenţa Vietnamului după o lună de răsculare generală. Viet Minh a avut o bază a suportului popular în Vietnam de Nord.

Francezii au vrut să-şi restabilească controlul în Indochina (Vietnam, Laos şi Cambodia) începând cu atragerea Vietnamului independent sub Uniunea Franceză. Lupta între francezii şi Viet Minh a început în 1946 continuând până în 1954, când francezii au fost înfrânţi în bătălia decesivă Dien Bien Phu. Conferinţa Internaţională de la Geneva în 1954 a adus pacea temporară în Vietnam separându-l la paralela 17; Nordul controlat de Viet Minh iar francezii şi profrancezii se mută în Sud. Sute de mii de persoane se mutau departe de familii, între Nord şi Sud şi francezii începau să se retragă conform tratatului. Tratatul a permis controlul Vietnamului de Nord de către comuniştii în frunte cu Ho Chi Minh care au condus Viet Minh, şi celui de Sud de către noncomunişti condus de Ngo Dinh Diem.

Acordul de la Geneva a stipulat alegerea liberă în tot Vietnamul în 1956 sub supravegherea Comitetului de Control Internaţional în scopul reunificării Vietnamului sub un guvern democratic. Nordul se aştepta la câştigarea alegerilor datorită infrastructurilor politice bine organizate atât în Nord cât şi în Sud. Dar Ngo Dinh Diem, care a consolidat controlul în Vietnamului de Sud sub mâna de fier a naţionalismumului intolerant, a refuzat ţinerea alegerii programate în 1956. SUA a suportat poziţia lui. Drept răspuns, Nordul a hotărât unificarea cu Sudul prin forţă militară după eşuarea efortului politic.

Secretarul SUA John Foster Dulles, se tema de extinderea comunismului în Asia, forţând guvernul SUA să furnizeze asistenţă economică şi militară regimului lui Diem, care a devenit din ce în ce mai nepopular în Vietnamul de Sud. Diem a desfiinţat orice formă democratică înlocuind consiliile săteşti alese de popor, în mod tradiţional, cu administratori desemnaţi de Saigon. El a mai înfuriat pe budişti prin aleagea romano-catolicilor (majoritatea veniţi din Nord) în fruntea guvernului, şi prin metoda lui de menţinere a puterii prin faimoasele sale ghilotine adresate celor care se împotriveau.

Forţele de gherilă s-au extins cu combatanţi Viet Minh antrenaţi şi înarmaţi în Nord şi Viet Cong comunişti sudişti, mutaţi în Nord după tratatul de la Geneva, se întorceau mai târziu în Sud după antranament –implicându-se în acţiuni de asasinare, ambuscadă, sabotaj, lupte urbane, etc. Guvernul Diem a cerut mai mulţi consilieri americani şi ajutoare materiale pentru a construi şi consolida Armata Republicii Vietnam (ARVN) şi forţa poliţiei, dar n-a putut să oprească creşterea prezenţei comuniştilor sud-vietnamezi sau Viet Cong. Preşedintele John F. Kennedy a trimis mai mulţi militari personali noncombatanţi americani, după ce nord-vietnamezii s-au unificat cu insurgenţii comunişti sud-vietnamezi formând organizaţia numită „Frontul Naţional pentru Eliberare a Vietnamului” (NLF) în decembrie 1960. Până la sfârşitul anului 1962, numărul consilierilor militari americani în Vietnamul de Sud a crescut de la 900, câţi erau în 1960, la 11.000, şi Kennedy a autorizat deschiderea focului dacă era necesar.

Nepopularitatea lui Diem continua să crească, chiar în rândul militarilor lui, şi Diem a fost asasinat într-o lovitură militară de stat în 1.11.1963. Guvernul SUA a pierdut orice speranţă în el şi fusese informat înainte despre acestă lovitură. O serie de administraţii instabile au succedat după moarta lui Diem, şi Viet Cong a intesificat activitatea pe când Sudul a fost ocupat politic.

În 2.08.1964, vapoarele de patrulare nord-vietnameze au deschis focul asupra distrugătorului american Maddox în golful Tonkin (apa Vietnamului), şi după aceasta, preşedintele Lyndon B. Johnson a declarat că a urmat şi cel de al doilea atac pe 4.08, lucru care a fost dovedit ulterior ca fiind fals. Congresul american a adoptat cu aproape unanimitate „Rezoluţia Golfului Tonkin”, autorizând preşedintele să ia „toate măsurile necesare pentru a răzbuna aceste atacuri … şi să prevină viitoare agresiuni…”. Această rezoluţie a dat efectiv preşedintelui autoritatea formală pentru intervenţia americană pe scară largă în Războiul în Vietnam. Johnson a ordonat atacului cu flote navale americane şi bombardea Nordului.

După 1965, escaladarea războiului s-a realizat prin creşterea forţelor în ambele tabere, Viet Cong (cu 35.000 combatanţi în 1964), şi incapacitatea ARVN să suprime pe Viet Cong chiar cu un efectiv total de 400.000 de soldaţi. SUA se implicau din ce în ce mai mult în război nu numai pentru menţinerea independenţei Vietnamului de Sud ci şi pentru menţinerea credibilităţii SUA faţă de naţiuni aliate de al căror ajutot depindeau pentru a rezista agresiunii sau subversiunii comuniste.

În 7.02.1965, Viet Cong au atacat baza militară americană la Pleiku omorând 8 soldaţi şi rănind 126. Johnson a ordonat alte represalii, intensificând bombordarea Nordului. 3 zile mai târziu, Viet Cong au atacat altă bază militară americană la Qui Nhon şi Johnson a ordonat bombadarea neîntreruptă împotriva Hanoiului. În iunie au sosit 50.000 combatanţi americani să lupte alături de ARVN. Contingentele mici de armată nord-vietnameză au început să lupte alături de Viet Cong în Sud venind prin drumul Ho Chi Minh.

Guvernul din Saigon a fost condus de vice mareşal aerian Nguyen Cao Ky, dar a fost incapabil să controleze situaţia militară deteriorată. Forţele NLF au câştigat controlul din ce în tot mai multe zone rurale, şi victoria comunistă pare să fie iminentă. Răspunsul preşedintelui Johnson a constat în asigurarea unui număr mai mare de trupe şi ajutoare. La sfârşitul 1965, 180.000 combatanţi americani deserveau Sudul Vietnamului sub comanda generalului William C. Westmoreland.

La mijlocul lui 1966, SUA şi ARVN au iniţiat o serie de tactici noi pentru a intensifica efortul de înlăturare şi separare a suportului poporului pentru Viet Cong în zone rurale dar au avut doar succes parţial. Trupele americane depind puternic de superioritatea armamentelor şi elicopterelor pentru cucerirea zonelor rurale. Viet Cong depind de întortochiaturi (miza pe avantajul drumurilor întortocheate), camuflaje, atacuri surpriză şi ambuscade.

Forţele americane au crescut la 389.000 combatanţi în 1967, dar chiar cu armamente sofisticate n-au reuşit să suprime insurgenţii talentaţi şi hotărâţi. Trupele nord-vietnameze soseau să întărească NLF în Sud. Prima alegere prezidenţială are loc în septembrie, iar candidaţii care favorizau negocierea cu NLF au pierdut (pierd), şi Nguyen Van Thieu devine preşedinte, cu Ky vice-preşedinte.

În 30.01.1968, nord-vietnamezii şi Viet Cong au lansat o masivă ofensivă surpriză în timpul festivalului de anul nou vietnamez (Tet). Au atactat simultant 36 de oraşe majore şi multe baze militare americane în Sud. Lupta cea mai sângeroasă a fost în Saigon şi Hue unde NLF au reuşit să preia controlul în câteva săptămâni. NLF a suferit o pierdere importantă (33.000 morţi) în Ofensiva Tet şi poziţiile Viet Cong au fost aşa de devastate încât, după 1968, majoritatea insurgenţilor erau soldaţi nord-vietnamezi infiltraţi în Sud (de atunci numele Viet Cong a fost adresat tuturor forţelor insurgente). Numărul de nord-vietnamezi infiltraţi şi Viet Cong a ajuns la un moment dat până la 100.000 de combatanţi în lupta împotriva celor de peste un milion de americani şi sud-vietnamezi. Revoluţia generală aşteptată de NLF nu s-a materializat, dar ofensiva a avut un important efect, a convins pe mulţi americani că în ciuda declaraţiilor guvernului, insurgenţa în Vietnamul de Sud nu poate fi zdrobită şi războiul poate continua mai mulţi ani.

În SUA, sentimentele antirăzboinice au crescut din 1967 cu marşuri, demonstraţii, şi acte de nesupunere civică. Creşterea numărului de politicieni şi cetăţeni care pun la îndoială succesul războiului şi chiar justificarea implicării americane în acest conflict care pot fi interpretat ca un război civil vietnamez.

Generalul Westmoreland a cerut mai multe trupe americane ca să extindă războiul după Ofensiva Tet, dar întâmpină rezistenţa opiniei publice americane care favorizează acum la „de-escaladare” a conflictului. În 31.03.1968, preşedintele Johnson a anunţat public intenţia de sistare a bombardării în Nord în campania electorală. Hanoi a răspuns la descreşterea bombardării prin scăderea intensităţii insurgenţei şi în octombrie Johnson a ordonat oprirea bombardării în Nord până la paralela 20. Între timp, Washington şi Hanoi au început discuţia preliminară de pace în Paris, şi generalul Creighton Abrams devenea noul comandant forţelor americane în Vietnam de Sud.

În 1969, acţiunile în Sud tindeau să fie sporadice sau limitate şi infiltraţia nord-vietnamezilor a descrescut până la oprire. În iunie, noul preşedinte SUA Richard M. Nixon şi preşedintele Thieu au anunţat primele retrageri de 25.000 combatanţi americani din Sud. În acest moment au fost peste 540.000 demilitari americani prezenţi în Vietnamul de Sud. SUA au instituit un program de „vietnamizare a războiului” unde sud-vietnamezii, în număr de peste 600.000 combatanţi, preiau treptat sarcinile combatanţilor americani şi creşterea fără limită a furnizării de armamente, echipamente, aeropoarte, şi ajutoare economice. Comandanţii, instructorii şi combatanţii americani rămâneau ca „strict necesari” şi pierderile se reduc considerabil. În Paris, discuţia de pace bate pasul dar regimul sudic a fost de acord la eventualitatea de negociere directă (a fost de acord cu varianta negocierilor directe) cu NLF şi nord-vietnamezi.

Războiul în Asia de Sud-est s-a extins în primăvara 1970 când trupele americane şi ARVN au invadat sectoarele de graniţă cu Cambodgia pentru distrugerea zonelor de santuarie(?!) şi staţionare ale nord-vietnamezilor. Avioanele americane au bombardat şi nordul Laos-ului, unde nord-vietnamezii luptau alături de pro-comuniştii Pathet Lao (Ţara Laos) împotriva trupelor guvernamentale pro-americane de la Vientiane. Drumul Ho Chi Minh a fost în permanenţă ţinta bombardierelor grele B-52. Expansiunea războiului în Cambodgia a adus un nou val de demonstraţii şi proteste antirăzboinice în SUA. La sfârşitul 1970, armata americană a rămas cu 335.000 de combatanţi în Vietamul de Sud.

Retragerea trupelor americane a decurs conform calendarului, dar discuţia de pace la Paris nu înregistra progrese. La sfârşitul 1971, sud-vietnamezii au acceptat să preia responsabilitatea luptelor pe uscat deşi încă depind puternic de suportul aerian american. Numărul de personalului american s-a redus până la 160.000.

În martie 1972, nord-vietnamezii au invadat zona demilitarizată şi au capturat provincia Quang Tri. Preşedintele Nixon a răspuns prin ordonarea minării Haiphong-ului (cel mai important port în Nord) şi tuturor porturilor nord-vietnameze pentru izolarea perfectă a Nordului şi bombardarea intensivă în tot Nordul Vietnamului. Discuţia de pace de la Paris s-a reluat în iulie dar a fost întreruptă în decembrie prin acuzarea reciprocă de rea voinţă. Hanoi şi alte oraşe nord-vietnameze au fost ţinta bombardării cu maximă intensitate în cele de „11 zile şi nopţi” fără întrerupere dar americanii nu s-au aşteptat la o rezistenţă le fel de violentă şi o pierdere considerabilă a forţelor aeriene.

Discuţia de pace s-a reluat la Paris cu rezultatul semnării în 27.01.1973 de către cele 4 părţi (Vietnam de Nord, NLF, Vietnam de Sud şi SUA). Armistiţiul urma să intre în vigoare a doua dimineaţă: toate forţele americane trebuie să se retragă din ţară şi toate bazele lor trebuie să fie dislocate, toţi prizonierii să fie redaţi de toate părţile, forţele internaţionale de pace urmau să controleze procesele de pace, Vietnamul de Sud are dreptul la autodeterminare, forţele nord-vietnameze pot să rămână în Sud dar nu pot fi reînnoite. Paralela 17 rămâne linia de divizare temporară a ţării până reunificare pe cale paşnică. Acest pact a fost argumentat şi de cel de-al doilea acord de 14 puncte semnat în iunie. În august, Congresul american a interzis orice activitate militară americană în Indochina. La sfârşitul anului 1973 militarii americani au început să părăsească treptat Sudul Vietnamului.

Dar lupta continua în ciuda acordului de încetare a focului, fiecare parte denunţa cealaltă de violare a armistiţiului. Victimele militare şi civile continuau să fie la fel de multe ca înainte.

Anul 1974 a fost caracterizat printr-o serie de ofensive de intensitate mică, fiecare parte beligerantă încearcă să-şi câştige terenul şi oameni de la cealaltă. Regimul de la Saigon făcea efortul să elimine forţa comunistă din Sud, nepermiţându-le participarea la guvernare (conform pactului) încercând să ţină controlul teritoriului chiar dacă nu deţinea putere suficientă pentru acest scop, în timp ce Nordul a decis utilizarea luptei înarmate fiind singura cale rămasă pentru reunificarea ţării şi pregătea intensiv viitoare confruntare militară lansată în 1975 sau 1976. Dificultăţile Sudului au fost mai complexe atunci când SUA au redus ajutoarele militare în august 1974. Morala şi efectivitatea combatantă a ARVN a scăzut ca rezultat.

În decembrie 1974, nord-vietnamezii au atacat Phuoc Binh, reşedinţa provinciei aflate la 100 km nord de Saigon. Capturarea acestui oraş în ianuarie 1975 a convins pe nord-vietnamezii că invazia pe scară largă a Sudului acum este practicabilă. Imediat, în martie, forţele nord-vietnamez au început ofensive majore în zonele de podişuri centrale. Când preşedintele Thieu, după pierderea unor puncte strategice, a ordonat retragerea tuturor forţelor ARVN nu numai din zone de podişuri centrale ci şi din 2 provincii din nord, panica generală a urmat şi maşinăria militară sud-vietnameză a început să se spargă. Retragerea rapidă a transformat de la unităţile dezintegrate la coloane de refugiaţi. Oraşele de coastă, unu după altul, din nord spre sudul Vietnamului de Sud, au fost abandonate şi cucerite de nord-vietnamezi. Trupele ARVN au început să se topească şi ultimii americani rămaşi au fugit în grabă pe cale aeriană sau maritimă împreună cu prienteni şi colaboratori apropriaţi. În 21.04, Thieu a demisionat şi a zburat la Taiwan. În 30.04 cei care au rămas de la guvernul sud-vietnamez s-au predat necondiţionat şi coloane de tancuri nord-vietnameze au ocupat Saigon-ul fără luptă. Guvernul militar a fost instituit în 2.06.1976 iar ţara a fost, în mod oficial, unită cu Nordul numită Republica Socialistă Vietnam cu capitala la Hanoi, Saigonul a fost redenumit Ho Chi Minh City.

Efectele celor mai îndelungate conflicte au fost necruţătoare pentru toate părţile beligerante. Peste 47.000 americani ucişi în acţiune, aproape 11.000 au murit în afara luptei, 303.000 răniţi în război. Suferinţele vietnamezilor au fost şi mai mari. Victimele estimate în rândul ARVN au fost 225.000 morţi, 570.000 răniţi. Nord-vietnamezii şi Viet Cong au suferit 900.000 de morţi, nenumăraţi (enorm de mulţi) de răniţi. În plus, peste 1.000.000 civili nord-vietnamezi au fost omorâţi şi milioane de răniţi de-a lungul războiului. Ţara a fost desfigurată de bombe şi substanţe distrugătoare iar oraşele principale au fost grav distruse. La sfârşitul războiului, o parte din populaţia Sudului s-a refugiat cautând o scăpare de război. Agricultura, afacerile şi industria au fost distruse aproape în totalitate. În SUA, programul economic al lui Johnson pentru o „Societate Mare” a fost cea mai mare parte sistată datorită concentrării economice şi militare pentru acest război nepopular. Costul războiului a fost estimat peste 200 mld USD. Cu victoria comunistă în Vietnam şi extinsă în vecinătate Cambodgia şi Laos, noul Vietnam reunit apare ca o forţă importantă în Asia de sud-est.

Sursa: Encyclopaedia Britannica (2002)

Tradus şi ilustrat: Le Ngoc Quang

Comentaţi aici

Leave a Comment