Istorie recentă

Mişcările de eliberare naţională

Mişcările anti-coloniale în Vietnam au început înca din primele zile de dominaţie a francezilor. Mulţi reprezentanţi ai autorităţilor vietnameze refuzau să colaboreze cu francezii, iar unii conduceau grupuri de gherilă. In 1885 a izbucnit o mişcare puternică în Annam, condusă de învăţătorul Phan Dinh Phung, rascoală care a fost stinsă după moartea acestuia.

In prima fază, mişcările naţionale au fost caracterizate de strategii politice orientate către cele anterioare, prin aceasta sperându-se refacerea vechilor imperii. După 1900, generaţiile următoare ajungând la maturitate şi-au putut continua luptele şi după moartea conducătorilor.

Nationalism modern

La începutul secolului al 20-lea a avut loc mişcarea condusă de Pan Boi Chau. Acesta a fost considerat primul din rândul tradiţionaliştilor care a susţinut politica de alungare a francezilor, dar şi păstrarea valorilor vestice, precum ştiinţele şi tehnologia. În 1905, Chau s-a dus în Japonia pentru a cere ajutorul japonezilor în lupta pentru independenţă. Astfel, sute de vietnamezi au luat drumul Japoniei spre a fi şcoliţi şi antrenati pentru luptă în organizaţii clandestine. Inspiraţi de ideile lui Chau, mulţi intelectuali în Hanoi au înfiinţat şcoli gratuite, acestea devenind mai târziu centre anti-franceze. Mişcarea a fost suprimată de francezi, care au interzis orice tentativă de educaţie neautorizată.

După Primul Război Mondial, mişcările naţionaliste au intensificat. Numeroşi intelectuali proeminenţi sperau obţinerea de concesii politice de la regimul colonial, prin colaborarea cu francezii. Eşuarea efortului reformist a condus la formarea grupurilor revoluţionare clandestine, în special la Annam şi Tokin, printre care şi Partidul Naţional Vietnamez (Viet Nam Quoc dan Dang – VNQDD, fondat în 1927). VNQDD planifica acţiuni de forţă, penetrarea în garnizoanele trupelor indigene, încercand sa formeze alianţe împotriva francezilor. În 9-10 feb. 1930, au declanşat răscoala, ucigând numeroşi ofiţeri francezi, dar au fost reprimaţi rapid. Mii dintre ei au murit în închisoare şi alţii s-au refugiat în China, intrând în Partidul Naţional Chinez (Kuomingtang).

Comunism vietnamez

Anul 1930 a avut loc cea mai importantă revoluţie a istoriei vietnameze. Cinci ani mai devreme, apăruse în scenă un revoluţionar în exil în Sudul Chinei, om destinat să fie cel mai proeminent conducător în mişcarea naţionalistă. El a fost Nguyen Ai Quoc, cunoscut mai târziu sub numele de Ho Chi Minh. Ho Chi Minh părăsise Vietnamul în 1911, călătorind prin lume înainte de stabilirea sa la Paris în 1917. In 1920 a devenit membru al Partidului Comunist Francez, apoi a petrecut câţiva ani în Moscova şi China în serviciul mişcării comuniste internaţionale.În iunie 1925, Ho Chi Minh a fondat Uniunea Tinerilor Revoluţionari din Vietnam (UTRV), predecesoare a Partidul Comunist din Indochina.

După formarea UTRV – cel mai influent din toate grupurilor de rezistenţă – a fondat Partidul Comunist din Indochina (PCI) în 1930. În luna mai a aceluiaşi an, numeroşi comunişti au fost ucişi în tentativa de ocupare adiministrativă şi formare a „Soviet-ului” în câteva provincii în Annam. Francezii au vegheat la suprimarea aceastei mişcari şi la restabilirea controlului până în primăvara anului 1931.

După 1936, francezii au permis unele libertăţi în colonie, permiţând crearea de organizaţii legale prin care să influenţeze intelectualii, muncitorii, etc. Scurta libertate s-a sfârşit odata cu cel de al Doilea Război Mondial, iar PC s-a retras bine organizat, în umbră.

Al doilea Război Mondial şi independenţă

Timp de 5 ani cât a durat războiul, Indochina a fost în posesia administrativă franceză a Japoniei. După caderea Franţei, în 22 sep. 1940, Jean Decoux (guvernatorul general francez) şi-a dat acordul ca 30.000 soldaţi japonezi să rămâna în Indochina, punăndu-le la dispoziţie toate aeroporturile. Administraţia franceză a colaborat cu forţa de ocupaţie japoneză până la sfârşitul războiului. Dar, de-a lungul întregii perioade japonezii s-au temut că francezii pot întoarce armele împotriva lor. După dezarmarea francezilor, Bao Dai (regele marionetă al francezilor) a fost lăsat să-şi proclame independenţa, dar forţa a rămas tot în mâna comandanţilor japonezi.

Între timp, în 1941, Ho Chi Minh a format din PC o alianţa naţionalistă numită Uniunea pentru Independenţă a Vietnamului, prescurtat Viet Minh. După o perioadă de închisoare, Ho a fost eliberat de un patriot chinez. A cooperat cu forţele Aliate informându-le despre poziţiile japonezilor şi cerând recunoaşterea oficială a Viet Minh-ului, ca reprezentanta legitimă a aspiraţiei naţionaliste vietnameze. Când japonezii s-au predau în aug. 1945, Viet Minh a ordonat răscularea generală, preluând puterea si stabilind capitala în Hanoi. Câteva zile mai târziu, Bao Dai renunţa la tron şi îşi declara supunerea în faţa proaspetei proclamate „Republica Democrata Vietnam”.

Francezii au fost determinaţi să recapăte prezenţa colonială în Indochina şi, cu ajutorul forţelor de ocupaţie ale britanicilor, au recucerit Vietnamul în 1946.

Primul Război Indochina

Negocierea între Ho Chi Minh şi francezii a ajuns la un compromis.Astfel, francezii au fost de acord să recunoască guvernul Viet Minh ca un stat liber sub tutela Uniunii Franceze. Trupele franceze înca mai puteau rămâne în Vietnam, cu conditia ca în 5 ani să se retragă treptat. In prima parte a anului 1946, francezii au colaborat cu Ho Chi Minh pentru a consolida dominaţia Viet Minh asupra grupurilor naţionaliste. Oricum, poziţiile lor erau total opuse: scopul francezilor era să-şi restabilească colonia, în timp ce Hanoi dorea independenţa. Francezii intenţionau să proclame Republica Anonimă Cochinchina dar negocierea nu a ajuns la nici un rezultat. Navele franceze au început bombardarea Haiphong deschizând calea invadării în dec. 1946, Primul Război Indochina a început.

Iniţial, considerându-se victorioşi, francezii au ignorat cauza reală a războiului şi dorinţa poporului vietnamez, toate forţele inclusive cele anticomuniste s-au unit în lupta pentru independenţa ţării, forţa cea mai importantă rămânând Viet Minh.

Datorita înfiinţării noului guvern comunist chinez în 1949 si faptului ca Viet Minh îşi dezvolta războiul de gherilă, temandu-se de extinderea comunismului in Asia, SUA au trimis ajutoare importante alături de francezi.Cu toate acestea francezii au pierdut bătălia decisivă la Dien Bien Phu si în mai 1954 au incheiat pace la conferinţa internaţională în Geneva.

Al Doilea Război Indochina

Ţara a fost împărţită în doua, nordul comunist condus de Ho Chi Minh şi sudul anticomunist condus de Ngo Dinh Diem. În sud, guvernul condus de ultranaţionalistul anticomunist Diem nu a fost mai eficient de cât predecesorul lui. O perioada de instabilitate politică a urmat pâna la lovitura de stat condusa de Nguyen Cao Ky din iunie 1965 in urma căreia naţionaliştii pro sau contra comunişti au fost reprimaţi. Primele alegeri din 1967 l-au adus la conducerea ţării pe Nguyen Van Thieu ca presedinte.

Toate regimurile opresive din Saigon n-au fost în stare să facă faţă grupării Viet Cong (comuniştii vietnamezi). Acest fapt, la care s-a adaugat si creşterea puternică a mişcările antiguvernamentale (30.000 oameni în 1963 la 150.000 oameni în 1965), i-au condus pe americani la considerarea existenţei unei reale ameninţări la adresa regimului din Saigon. Aceştia au organizat în 1960 Frontul Naţional pentru Eliberare din Vietnamul de Sud (NLF), care,doar în 4 ani, a caştigat deja un număr impresionant de adepţi.

Creşterea implicării americanilor în Război.

Până 1960, SUA a oferit regimului din Saigon arme, finanţe şi consilieri militari dupa cum permitea acordul de la Geneva, adică 700 consilieri pentru armată. Numărul acesta a crescut la 17.000 în 1963, plus piloţii direct implicaţi. Toate aceste ajutoare, s-au dovedit oarecum insuficiente ca să oprească avansul grupării Viet Cong şi în anul 1965, preşedintele Lyndon B. Johnson a ordonat bombardarea Vietnamului de Nord sperând oprirea infiltrării în Sud. După câteva săptămâni, SUA au început să trimită trupe, începand cu 75.000 şi continuând cu peste 500.000 în 1968. Alături de americani erau 600.000 soldaţi sud-vietnamezi şi contingenţi din Coreea de Sud, Thailanda, Australia şi New Zeeland.

Timp de trei ani, bombardarea intensivă în Nord şi lupta directă în Sud nu au slăbit puterea Viet Cong în Nord. Infiltrarea de oameni şi provizii către Sud continuau să se desfaşoare prin faimoasa Cale Ho Chi Minh (de-a lungul munţilor Annam). În anul nou naţional 1968, Viet Cong au atacat timp de câteva săptămâni peste 100 de oraşe şi baze militare. Dupa aceea, supus unor valuri internaţionale antirăzboinice, preşedintele Johnson a ordonat restricţia bombardării în Nord deschizând calea de negociere cu Hanoi ce a început la Paris în mai 1968. După oprirea bombardamentului în Nord în noiembrie 1968, in cadrul negocierii de la Paris se discutau despre includerea NLF în regimul de la Saigon.

Războiul a continuat şi sub noul preşedinte american, Richard M. Nixon. Nixon a început retragerea treptată a trupelor americane dar declara public escaladarea războiului în Laos şi Cambodia ordonând raderea cu orice preţ a Căii Ho Chi Minh. Negocierea de pace la Paris mergând în continuare. Nixon a hotărât rebombardarea Vietanmului de Nord trimiţând sute de B52 ce aruncau aşa-numitele covoare de bombe pe toate centrele economice, militare şi civile. Pierderea neaşteptată a celei mai puternice arme neconvenţionale a determinat semnarea acordul de pace de la Paris.

Trupele americane trebuiau să se retragă complet în 60 de zile începând din ian. 1973 şi să permită stabilirea pacii în Sud. Totuşi, în Sud rămăseseră peste 100.000 luptători nord-vietnamezi, semnarea acordului de la Paris neaducând pacea în Sudul Vietnamului. Regimul de la Saigon făcea efortul să elimine adepţii comunismului din Sud nepermiţând participarea lor la guvernare, în timp ce Nordul pregătea intensiv viitoarea confruntare militară. În 1974, Hanoi a decis că victoria nu poate fi obţinută decât prin luptă armată şi, un an mai târziu, a lansat o ofensivă majoră împotriva Saigonului. Lupta a fost câştigata de Nord, ocuparea Saigonului având loc în 30 apr. 1975. Al doilea Război din Indochina a luat astfel sfârşit.

Republica Socialistă Vietnam

După victoria comunistă, în iulie 1976, s-a proclamat Republica Socialistă Vietnam pe tot teritoriul Vietnamului, cu capitala în Hanoi. În Sud, milioane de oameni au rămas fără locuinţă după război, mai mult de 1/7 din populaţie au fost morţi sau răniţi, costul în nord, probabil, fiind şi mai mare.Planul de reconstrucţie implica extinderea industriei în nord şi a agriculturii în sud. La doi ani după victorie, Vietnamul făcea faţă cu greu dificultăţilor în calea realizării acestor scopuri.

Ho Chi Minh a murit în 1969, iar birocraţii au fost slab pregătiţi să facă faţă problemelor economice pe timp de pace. Guvernul a întâlnit rezistenţă mai ales în metropola Ho Chi Minh , unde sectoarele comerciale, multe dominate de etnici chinezi, refuzau să colaboreze cu măsurile economice socialiste de dezvoltare a „noilor zone economice” în alte zone mai puţin concentrate. Când regimul a anunţat programul de socializare a industriei şi agriculturii în Sud în 1978, sute de mii (în principal etnici chinezi) au luat calea exilului, părăsind ţara.

Acestor dificultăţi interne se adăugau şi problemele de afaceri externe. Guvernul încerca să întărească alianţa cu ţările, cândva frăţeşti, Laos şi Cambodgia. Acest plan risca nu numai să îi supere pe americani ci şi pe chinezi, care aveau propriul interes în zonă.Cum relaţia dintre China şi Vietnam s-a răcit, Hanoi a semnat tratate de prietenie cu Uniunea Sovietică. În acest timp relaţia cu revoluţionarii Khmerii Roşii s-a deteriorat rapid. Aceştia refuzau oferta Hanoi-ului de strîngere a relaţiilor, situaţia devenind din ce în ce mai tensionată. Politica Vietnamului a culminat cu invazia Cambodgiei, dizolvând cu această ocazie regimul tiranic al lui Pol Pot şi instalând un regim pro-vietnamez în Phnom Penh în câteva zile. China a răspuns imediat la această provocare şi, sprijinind regimul Khmerilor Roşii a atacat rapid Vietnamul în 1979. În acest război de o lună, chinezii au distrus mai multe oraşe în zona de frontieră dar, au suferit mult mai multe pierderi de vieţi omenesti decât forţa defensivă vietnameză.

Vietnamul a fost aproape izolat de lume. In afară de regimul protejat în Phnom Penh şi guvernul din Laos, ţara puternic dependentă de Vietnam care vrea să rămână bună cu toate vecinătăţile, ţările ASEAN s-au opus la ocuparea Cambodgiei de către Vietnam. Mai mult, acestea (împreună cu China) au sprijinit grupul de gherila Khmerii Roşii şi alte grupuri noncomuniste cambodgiene împotriva Vietnamului. Embargoul economic impus de Washington închidea comerţului Vietnamului cu occidentul; doar Uniunea Sovietică şi alte ţări est-europene mai susţineau Vietnamul. Dificultaţile economice extreme, plus costul suţinerii forţei armate şi regimului de la Phnom Penh, la care se adaugă menţinerea trupelor militare la graniţa cu China, au dus ţara în pragul falimentului.

Regimul vietnamez continua să facă eforturi pentru integrarea sudului în economia socialistă. În anii ’80, guvernul a adoptat unele măsuri de reformă economică, pentru încurajarea reconstrucţiei. După moartea lui Le Duan în 1986, Partidul Comunist a lansat un program major de schimbare, deasemenea oferind numeroase concesii pentru restabilirea păcii în Cambodgia.

Planul a avut succes şi a început să dea roade. Noii conducători ai partidului a anunţat dorinţa de a abandona doctrina Marxist-Leninistă, pentru impulsionarea dezvoltării economice, dar a refuzat în continuare împărţirea puterii cu alte forţe noncomuniste. Noua constituţie în 1992 prevedea, într-o anumită măsură, pierderea controlului partidului asupra guvernului. În sfârşit, pacea a fost stabilită în Cambodgia, Hanoi a îmbunătăţit considerabil relaţiile cu China, embargoul american a fost ridicat, iar economia s-a dezvoltat considerabil în ultimii ani.

Sursa: Encyclopaedia Britannica (2002)

Tradus şi ilustrat: Le Ngoc Quang

 

Comentaţi aici

Leave a Comment