Economie

Cea mai mare resursă economică a Vietnamului este populaţia sa bine educată şi energică. Coasta lungă oferă baze navale excelente, acces la resurse marine şi multe zone şi plaje de o frumuseţe menită să se dezvolte (să conducă la dezvoltarea) turismului; vietnamezii au folosit la maxim această zestre naturală, în ciuda infrastructurii slabe. Potenţialul său actual pentru creşterea economică se bazează pe găsirea noilor resurse naturale. Au început să apară în schimb noi probleme, generate de creşterea populaţiei, degradării mediului înconjurător, creşterii cererii interne, în condiţiile în care ţara a rămas încă săracă.

În perioada 1954-1975, când ţara a fost divizată, au fost 3 strate economice vietnameze: cel mai inferior bazat pe cultivarea orezului, cel mijlociu dominat de mineri în Nord şi exploatatori de plantaţii de cauciuc în Sud şi cel de al treilea, creat de război, bazat pe ajutor din ţările socialiste în Nord şi din America în Sud. În Nord, reforma pământului în 1955-1956 a dus la colectivizarea rapidă a agriculturii. Investiţiile guvernamentale subvenţionau industria grea cu veniturile obţinute din agricultură, artizanat şi industrie uşoară, care au fost baza principală a economiei. Industria grea a crescut dar cu slabă eficienţă şi calitate şi a avut impact negativ asupra agriculturii şi industriei uşoare. Ajutoarele economice de la ţările socialiste au mascat multe din aceste deficienţe. Economia din Sud s-a bazat în principal pe întreprinderile libere, deşi exista proprietatea de stat asupra instituţiilor industriale. Agricultura a înflorit în delta Mekong în timp ce comerţul şi transportul au fost dezvoltate de către întreprinderile private. Standardul de viaţă a fost mai mare în Sud decât în Nord.

După reunificarea ţării, modelul nordic de dezvoltare a fost impus pe întregul ţării. Efortul de socializare a sectoarelor comerciale şi colectivizare a agriculturii s-a lovit de rezistenţă, în special în centrele urbane şi delta Mekong unde majoritatea fermierilor erau independenţi în anii 1970. Sudul a mai suferit o pierdere severă de resurse umane, multe persoane instruite au părăsit ţara după 1975, iar sute de mii de foşti nomenclaturişti şi colaboratori ai regimului trecut au intrat în închisori sau centre de reeducare. Efortul de închidere a întreprinderilor private în Sud şi deteriorarea relaţiei cu China au afectat în principal pe etnicii chinezi. Cheltuielile poliţieneşti şi militare au îngreunat bugetul şi au deviat resursele de la sectoarele productive.

Aceşti factori, combinaţi cu managementul slab al programelor guvernamentale, au cauzat crize economice severe. Venitul din producţia alimentară a scăzut drastic, foametea bate la uşă şi mărfurile de larg consum devin tot mai rare şi scumpe. Guvernul a răspuns prin unele reforme minore în 1979 dar schimbarea esenţială abia a început din 1986. Vietnamul a început să părăsească doctrina economiei controlate de stat, centralizate şi subvenţionate, orientându-se către economia de piaţă promovând întreprinderile şi iniţiativele private, împărţirea pământului la ţăranii productivi, privatizarea economiei, încurajarea investiţiilor interne şi străine dar macroeconomia continuă să fie controlată de guvern. La început, inflaţia a ajuns la apogeu de 776% pe an, dar după 2 decenii s-a adus o schimbare majoră asupra economiei vietnameze prin creşterea varietăţii şi calităţii alimentelor şi mărfurilor de larg consum, creşterea rapidă a investiţiilor străine şi a exportului iar inflaţia a ajuns până la urmă 3% pe an.

Resurse naturale

Depozitele miniere, majoritatea în Nord, sunt diverse. Sunt rezerve importante de cărbune antracit, fosfaţi, crom îmbogăţit, staniu, antimoniu, bauxită, aur, fier, plumb, tungsten, zinc şi pietre preţioase. Numeroase depozite petrolifere marine au fost descoperite în Marea Chinei de Sud, în special pe coasta de sud-est a Vietnamului.

Agricultura, silvicultura şi piscicultura

Agricultura rămâne cel mai important sector economic al Vietnamului. Majoritatea populaţiei îşi câştigă existenţa din venitul de la ferme. În plus, agricultura este o sursă principală de materii prime pentru industriile de procesare şi este un contribuabil major la export; începând din anii 1990, Vietnamul a exportat orezul pentru prima data după anii de lipsuri. Culturile permanente acoperă regiuni largi ale câmpiei şi unele zone înalte. Zonele principale de agricultură sunt delta fluviului Roşu, delta Mekong şi regiunile de terasă din sud. Zonele de coastă centrală care suferă în mod permament taifunuri distructive reprezintă regiuni din ce în ce mai slab productive. Zonele de podişuri centrale, până recent neproductive, au fost intensiv cultivate cu plante industriale după 1975 dar cu rezultate instabile datorită dezastrelor naturale.

Orezul este cea mai importantă cultură. Se fac 4-5 recolte pe an în terenurile productive ale deltelor. Alte culturi pentru hrană sunt cele de manioc, porumb, soia, arahide, cartofi dulci, etc. Agricultura în Vietnam încă mai foloseşte intensiv munca manuală şi exploatarea bivolilor. Sunt multe plantaţii de banane şi pomi fructiferi, cocos şi trestie de zahăr. Cafea şi ceai se cultivă în podişurile centrale. Producţia şi plantaţia de cauciuc a fost întreruptă în Sud din cauza războiului dar a fost reluată în podişurile centrale şi pe terasamentele sudice. Alte culturi sunt cele de tutun şi iută. Câmpurile şi grădinile în tot cuprinsul Vietnamului includ o mare varietate de pomi fructiferi (bananieri, portocali, mango, cocotieri, etc.) şi legume.

Exportul de fructe de mare ca şi creveţi, sepie, crab şi homar a devenit o sursă crescătoare de valută. A crescut şi numărul de ferme comerciale şi de crescătorii de creveţi şi peşte.

Silvicultura este o industrie majoră. Producţia de cherestea s-a extins şi numeroase fabrici de mobilă, ţesături şi hârtie s-au dezvoltat. Producţia de prelucrare a lemnului, bambus şi ratan contribuie de asemenea la economia ţării. Despăduririle şi degradarea solului, limitează oarecum viabilitatea industriei în special din cauza creşterii cererii interne pentru produse forestiere.

Industria

După reunificarea ţării în 1975, eforturile concertate au fost să transforme rapid industria capitalistă şi privată, şi aşa încă slabă, în cea de stat, în Sud. Multe industrii au fost naţionalizate sau obligate să devină parteneriat între stat şi iniţiativa privată. Productivitatea industrială a ajuns în declin şi ducea o lipsă cronică de capital şi mână de lucru. Industria grea – inundată de risipă şi ineficienţă, lipsă de piese de schimb, materii prime, energie şi control de calitate – duce tot la declin.

Măsurile de reformă în anii 1980 au început prin introducerea motivaţiei, reducerea până la eliminare a subvenţiei în sectorul de stat ineficient, reducerea birocraţiei şi crearea treptată a mecanismului economiei de piaţă şi stimularea consumului. Industria uşoară a câştigat teren în mod detaşat în timp ce cea grea s-a îmbunătăţit mai încet, dar sigur. Întreprinderile private şi colective s-au înmulţit în detrimentul celor de stat; în anii 1980 au fost 50.000 întreprinderi şi instituţii de stat iar acum au rămas 5.000 şi guvernul intenţionează să păstreze doar 500 strategice în 2004-2005 iar cele private au ajuns acum peste 100.000 neconsiderând milioanele de asociaţii familiale şi liber-profesionşti. Statul mai păstrează monopolul doar în domenii strategice: energie, armament, etc., iar telecomunicaţiile şi alte domenii importante s-au privatizat.

Mineritul rămâne un domeniu important, în special în Nord, dar nu se extinde. Cărbunele, în special antracitul, este o sursă importantă de export. Fosfaţii, fierul, staniul, antimoniul şi cromul sunt produse pentru nevoile interne şi export. Aurul este folosit pentru bijuterii. Manganul, bauxita, plumbul, tungstenul, zincul şi pietrele preţioase se produc în cantitate semnificativă. Industria petroliferă este nou apărută dar creşte progresiv din 1986 când a început prima extracţie.

Industria procesatoare de alimente cuprinde cea mai largă activitate în Vietnam. Fructele de mare sunt procesate pentru export în timp ce cafeaua şi ceaiul sunt procesate atât pentru export cât şi consum intern. Producţia de băuturi şi condimente a crescut vertiginos. Industria de textile cunoaşte o creştere importantă iar cea de mătase a reînviat în anii 1990 după o perioadă de cădere.

Vietnamul a fost un producător major de ciment. Industria chimică a crescut rapid, iar îngrăşămintele chimice sunt cele mai importante produse. Oţelul este o parte majoră a industriei grele în Vietnam. Cauciucul este procesat pentru export şi producţii interne. Alte produse industriale importante sunt bicicletele, motoretele, maşinile unelte, echipamentele electrice, electronice, celuloidul, hârtia şi pielăria. Electricitatea a crescut semnificativ din anii 1980 odată cu dezvoltarea hidrocentralelor.

Finanţe

În Nord, până în 1975 şi în tot teritoriul Vietnamului după aceea, Banca Naţională a Vietnamului a funcţionat ca un monopol financiar de stat în sectorul bancar. Facilităţile bancare comerciale erau aproape inexistente. După reforma economică în anii 1980, această structură nu a fost adecvată pentru investiţiile străine şi comerţul exterior. Prima bancă de import-export a fost stabilită în 1989 pentru promovarea investiţiei şi facilităţilor tranzacţionale. Cum au crescut rapid investiţiile străine din anii 1990, băncile străine au început expansiunea în această ţară cu toate serviciile disponibile.

Comerţul

Ambele părţi ale Vietnamului au avut o balanţa deficitară pe durata războiului şi aceasta a continuat şi după reunificare. Embargoul comercial impus de SUA a agravat problemele cauzate de eficienţa scăzută şi slabul control de calitate care a îngreunat exportul. În primul deceniu după reunificare, exportul a ocupat doar un sfert faţă de import şi comerţul exterior a fost aproape în exclusivitate cu Uniunea Sovietică şi alte ţări socialiste est-europeane.

Vietnamul a făcut efortul să crească schimburile comerciale cu ţările capitaliste, ca făcând parte din programul lui de reformă economică. În plus, plus pierderea partenerilor tradiţionali datorită prăbuşirii sistemului comunist din Europa a dus la reducerea drastică a comerţului cu această zonă. Ţări ca Japonia, Singapore, Thailanda, Europa occidentală şi mai târziu America devin partenerii comerciali majori ai Vietnamului. Exportul a crescut iar deficitul comercial s-a restrâns. În anul 2001 balanţa export/import a fost 15 mld. USD / 16 mld. USD şi în 2002 a fost 16.5 mld. USD / 19.3 mld. USD, iar deficitul s-a redus de la 1/4 în 1980 la 1/1,16 în 2002.

Combustibili şi lubrifianţii minerali, vehiculele motorizate, maşinile unelte şi produsele alimentare se numără între cele mai importante importuri în Vietnam. Exportul constă în materii prime (cauciuc, cărbune, produse forestiere, cafea, etc.), obiecte de artizanat, îmbrăcăminte, încălţăminte; exportul de produse alimentare şi fructe de mare, iar industria petroliera a crescut semnificativ.

Transportul

Topografia Vietnamului face ca transportul terestru să fie dificil între Nord şi Sud, iar traficul este limitat pe coridorul costal îngust şi muntos. Hanoi şi Ho Chi Minh City sunt conectate între ele prin cale ferată şi drum rutier prin acest coridor. Reţeaua de drumuri naţionale s-a extins dar în general încă în destul de slab. Guvernul continuă un ambiţios program de construire de mii de km de căi rutiere noi moderne şi autostrăzi dintre care 1700 km de autostrada Hanoi – Ho Chi Minh City, bazată pe renumita cale Ho Chi Minh. Între cele 2 delte largi, unde este cea mai mare concentraţie de populaţie, există o vastă reţea de navigaţie fluvială şi canale.

Ho Chi Minh city şi Hanoi au aeroporturi internaţionale şi conexiunea aeriană între ele este extrem de intensă. În plus, sunt mai multe oraşe mici care sunt conectate cu rutele aeriene domestice. Porturile majore sunt Haiphong la Nord, Ho Chi Minh city la Sud şi Da Nang la Centru. Mai există alte porturi importante, inclusiv Cam Ranh care este o bază navală naturală superbă, dezvoltată de americani în timpul războiului.

Sursa: Encyclopaedia Britannica (2002)

Tradus şi ilustrat: Le Ngoc Quang

 

Comentaţi aici

Leave a Comment